Întrebarea care se naşte în mod firesc este următoarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exploda o stea prin apropiere? Cel mai apropiat vecin stelar al nostru, după cum am văzut, este Alpha Centauri, la 4,3 ani-lumină depărtare. Îmi imaginasem că, dacă s-ar produce o explozie acolo, atunci am avea 4,3 ani în care să privim lumina acestui eveniment magnific traversând cerul, ca şi cum ar curge dintr-o uriaşă cutie răsturnată. Cum ar fi dacă am avea patru ani şi patru luni pentru a urmări cum o catastrofă inevitabilă se îndreaptă către noi, ştiind că, atunci când în sfârşit va ajunge aici, ne va lua efectiv pielea de pe oase? Oare oamenii s-ar mai duce la muncă? Oare fermierii ar mai cultiva câmpul? Oare ar mai distribui cineva produsele în magazine? Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors în orăşelul din New Hampshire în care locuiesc, i-am pus aceste întrebări lui John Thorstensen, astronom la Colegiul Dartmouth. — A, nu! mi-a spus el râzând. Vestea unui astfel de eveniment călătoreşte cu viteza luminii, dar la fel şi efectul lui distrugător, aşa că ai afla de el şi ai muri din cauza lui în aceeaşi secundă. Dar nu-ţi face griji, pentru că nu o să se întâmple. Ca să fii omorât de suflul unei explozii de supernovă, mi-a explicat el, ar trebui să fii „ridicol de aproape” – probabil la mai puţin de zece ani-lumină ori chiar mai aproape. Pericolul l-ar reprezenta diferitele tipuri de radiaţii – raze cosmice şi altele asemenea. Acestea ar produce aurore fabuloase, perdele sclipitoare de lumină fantomatică umplând întregul cer. Şi acesta nu este un lucru bun. Tot ceea ce este suficient de puternic ca să declanşeze un asemenea spectacol ar putea foarte bine să distrugă magnetosfera, zona magnetică aflată mult deasupra Pământului care, în mod normal, ne protejează de razele ultraviolete şi de alte asalturi cosmice. În lipsa magnetosferei, oricine ar avea ghinionul să iasă la soare ar căpăta imediat aspectul, să zicem, al unei pizze uitate în cuptor.