Am stins durerea adânc în mine şi am zâmbit amar. Ca o nebună condamnată să trăiască realitatea.
Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.
Hai, vino şi spune-mi că sunt doar o copilă ce nu ştie nimic despre viaţă. Doar o copilă a toamnei... cu iarna în suflet şi visele unei nopţi de vară.
A trăi în trecut înseamnă a fi prizonierul unei lumi care nu mai există.
Mi-e tăcerea urlet, şi zâmbetul un neant ciudat.
Aruncă-te în necunoscut, ieşi din zona ta de confort şi sparge zidurile alea inutile. Eu iubesc curajul şi te aştept aici, cu braţele deschise, pregătită să te prind printre visurile tale.
